Probabil miniclipul anului 2008, pacat ca l-am gasit atat de tarziu..
Episodul trei aduce memorii de acum mai bine de patru ani, cu un iz artistic..
FORMULA FERICIRII
Fericire... un cuvant prea mic si nesemnificativ pentru suma senzatiilor, trairilor si sentimentelor care defapt se ascund in spatele lui... sau.. al ei...
Episodul de azi este dedicat aproape in totalitate... fericirii...
Am cautat, poate intreaga mea viata, ceva care sa-mi dea un rost, in mai multe moduri, in modurile in care am stiut eu sa caut... si pot sa spun ca am gasit diverse tipuri de fericire (pentru toate gusturile) si satisfactie in aproape orice loc in care am cautat, fie el fizic sau spiritual.
Candva, credeam ca fericirea e in bratele parintilor mei, in timp ce mergeam cu chinuita inspre gradinita dar in secret bucurandu-ma ca defapt dupamasa ma voi intoarce la ei.. Mai apoi, am crezut ca fericirea inseamna sa fii bagat in seama de fiinta perfecta, sa-ti acorde o secunda din timpul ei pretios si sa iti zambeasca, indiferent ca inca eram in clasa a doua, dar poate exact din acel motiv, cand pretioasa poza cu ea mi-a fost daruita drept cadou de ziua mea, totul s-a schimbat... eram... indraznesc sa zic... fericit?
Timpul a trecut, am vazut fericirea scapandu-mi printre degete din cauza timiditatii si.. a bunului simt cred, poate lectia cea mai importanta pe care am invatato este ca indiferent de cat ai de pierdut aparent si / sau cat doare.. trebuie sa ramai un om de onoare, fara varsta si fara prejudecati (asa cum voi fi aflat multi ani mai tarziu ca sacrificiul va fi fost imens).
Ajuns la o varsta ceva mai "barbateasca" fericirea a prins forma unei persoane foarte dragi mie, si a gesturilor ei. Bunica... si anume mandria cu care vorbea in piata cand se strangea cu "gasca" sa se laude cu nepotul ei, crescut falnic prunc de morosan adevarat, respectuos cu toti mai putin cu temele de la matematica... insa totusi mandria familiei in toate cele pentru orice reusita... "ai implinit 8 ani... acum esti barbat..."
Izbit de pubertate, fericirea n-a constat se pare in descoperirea "misterelor" vietii, ci mai degraba in reunirea familiei, si implicit venirea mea la Bucuresti unde nimic nu mai conta inafara de a deveni cineva, poate visul meu, poate visul parintilor mei, insa in orice caz inceputul unui drum lung, la finalul caruia sper sa nu ajung prea curand..
Tineretea imi ia si imi ofera multe satisfactii dar si multe tristeturi (daca asa se scrie)... insa la un moment dat a capatat forma unei mingi de baschet, pusa in mana mea de catre antrenorul unei renumite echipe de baschet. La fel de timid ca intotdeauna, dar parca usor cucerit de mirajul sportului, am inceput o aventura extraordinara care avea ani de zile mai tarziu, sa imi dicteze viata, sperantele si dorintele, una cate una.. catre maretie.. mare greseala... sau nu?
Perioada liceului, a reprezentat ceva frumos, diferit de experientele mele anterioare din punct de vedere social. A reprezentat fericirea celui respectat, invidiat, adorat, urat, inteles, neinteles, dorit, uitat, regasit si dece nu.. admirat. Cu toata rautatea zilelor noastre, am reusit sa vad fericirea... si anume faptul ca primeam o educatie (uneori fara dorinta mea, de o lene imperiala) si in acelasi timp aveam trairi noi, care sa ma pregateasca pentru... ceea ce credeam atunci, ca va fi maturitatea...
Fericirea a disparut, cu putin timp inaintea pasului final, bacalaureatul, biletul catre "taramul promis" care avea sa ma scape de griji si sa ma "prezinte" oamenilor ca fiind o persoana capabila... a disparut, da... odata cu una din cele doua fiinte cele mai dragi mie in lumea asta.. si cerul s-a intunecat, cel putin in ochii mei si totul s-a prabusit in jurul meu, fara sa fiu macar intrebat, prevenit sau consultat...
Ocazional, fericirea ma saluta pe drum, in trecere, nimic special, nimic asa cum era odinioara, fara forma, fara stare existentiala, lipsita total de rost... venea si trecea. Minutele se transformau in ore, orele in zile, zilele in saptamani, saptamanile in luni si lunile... in ani... 3 ani mai exact..
Poate pentru ca o parasisem, poate pentru ca fusesem neglijent cu ea in trecut, fericirea a hotarat sa se razbune pe mine si sa-mi dea o lectie ce nu o voi uita curand. S-a aratat in persoana unei domnisoare, total nepotrivita pentru mine din spusele altora dar oarecum pe placul meu...
Si a fost bine, si mai putin bine, dar ce conta? Fericirea era iarasi cu mine, ma simteam in largul meu, indiferent ca ar fi fost o minciuna sau nu, eram fericit. Si asa, fericirea odata ajunsa la scopul ei, si-a luat adio in cel mai urat mod posibil... fara nici un cuvant, ba chiar s-a deranjat sa ma umileasca pentru tot ce am facut... sau nu... in viata...
Si uite asa, a mai trecut o vreme, alti ani peste mine, peste toti, iar o noua etapa de crestere si completare spirituala ma cuprinde, intrebandu-ma daca exista fericirea cu adevarat... daca e numai o creatie a mea cu care sa ma mint o vreme pentru a trece peste ceva.
Intrebandu-ma daca exista ceva ce fac, sau nu fac, care stimuleaza aparitia fericirii, care sa aduca ploaia pe cer atunci cand am nevoie de ea, sau care sa imi dea inspiratia sa vorbesc cum si ce trebuie atunci cand momentul o cere si cu cine o cere.
Per total, sunt curios daca exista o formula a fericirii, niste necunoscute puse intr-o ecuatie care, odata rezolvata, iti ofera ceva.. ceva care folosit corect iti aduce fericirea, iti da tot ce ai nevoie pentru a-ti creea drumul prin viata, mai departe.. catre.. cine trebuie defapt sa devii.
In final, un mesaj pentru fericire: mi-e dor de tine, ai fost alaturi de mine de la inceput si ai venit intotdeauna atunci cand ma asteptam cel mai putin dar aveam cea mai multa nevoie, indiferent ca esti o persoana, un gest, o reusita sau orice altceva, sa stii ca mi-e dor de tine si ca-mi pare rau pentru raul pe care ti l-am facut atunci cand n-am mai crezut ca existi si ca te astept candva sa bem o cafea, pe varful unui munte sau la marginea unui lac, in mintea mea sau in visele tale, un moment... sau o viata.
Din infinitul mintii mele bolnave...
CEREBRÆ
Intuneric afara, o bezna demna de filmele de groaza...
Copacii se misca intr-o ritm aproape infricosator, un vant usor se aude in fundal, e cald afara, dar "inauntru" e frig, foarte foarte frig, genul de temperatura ce arde sufletul, nu inima. In gradina mai zboara cate o frunza, lumina de pe stalp mai are putin si se ascunde si ea de atmosfera asta, dezolanta... aleea e goala, nimeni nu vine, nimeni nu pleaca, defapt... e bine ca nu vine nimeni, pentru ca dintr-un asemenea loc, nimeni nu pleaca, cel putin... nu la fel cum a venit...
Deschid un ochi, incet, ametit parca... dece? Incet, incet il deschid si pe celalat, focalizez privirea si dau de un perete, asimilez "culoarea" locului si nu sunt deloc sigur de ceea ce vad, e o sala destul de mare, vad paturi, cortine, dar nu e nimeni aici, nici eu nu sunt sigur ca sunt aici, nu-mi simt mainile, picioarele...
Ma uit in jur, incerc sa-mi dau seama unde sunt si... unde e defapt.. aici, e noapte, asta e sigur, dar asta e cea mai mica dintre problemele mele. Reusesc cumva sa pun stapanire pe corpul meu, ma ridic in picioare si incep sa "cercetez" salonul pentru eventuale informatii despre locatie si, dece nu, despre mine.
Nimic.
Cateva documente despre un pusti care a fost candva internat aici, deci sunt intr-un spital... cred, dar in rest nimic util, niste haine, un halat patat si o minge de baschet, ce bizar, ce ar cauta asa ceva intr-un loc, ca asta... Salonul pare impartit in sase bucati, dar niciun pat nu e ocupat, dulapurile sunt goale, pana si lucrurile mele, daca am asa ceva, par sa lipseasca. O eventuala inspectie a zonei de la geam s-ar putea sa ma lamureasca, ma gandesc eu, asa ca ma duc, ma uit, sunt la etajul unu... dar nu vad nimic, aleea e slab luminata, vad 2-3 cladiri in departare dar nu-mi pot da seama ce sunt, iar in rest, doar iarba, copaci si undeva parca vad conturul unul unui gard... de protectie? Oare ce protejeaza, si de cine... sau ce...
N-am reusit se pare sa aflu mare lucru, iar starea mea de "bruiaj" persista.. am inceput sa-mi simt inima cum bate, tadam tadam tadam tadam... din ce in ce mai tare, dar.. asta e un lucru bun... nu? Inseamna ca sunt viu. Intr-o usoara stare de ameteala, condimentata cu o durere, cel putin suspicioasa a capului, nu pare recomandat sa raman in continuare in mijlocul salonului asa ca iau un moment de repaus si ma asez inapoi in pat, ma simt obosit, lipsit de puteri, usor ado...
ceau tinere, ce mai faci... hai ma, mai stam mult dupa tine, ti-am zis sa.... ssssssss.sssssss...sssss pe cine crezi ca... hai, azi e ziua in care.....
...! Ah! Ce a fost asta, la geam, langa dulap, la usa, nimic, ce naiba, as fi putut sa jur ca am vazut pe cineva, ce se intampla defapt aici, trebuie sa aflu. Deschid usa salonului, ma uit pe hol, in stanga gol, dreapta la fel, cateva neoane obosite isi dau ultimul efort pentru a-mi lumina calea, dar pe care sa o aleg, unde ma duc si, defapt.. ce caut? Caut un raspuns, sau... mai multe, ce caut aici, unde sunt aici, ce s-a intamplat, dar mai ales... cine sunt?
Aleg dreapta, prezinta mai multa incredere, dece? nu stiu, dar asta simt, holul se termina intr-o mica sala de receptie si o poarta mare catre curtea exterioara, intuneric, si daca as iesi, incotro sa o iau, nu vad nimic, macar de as sti unde ma aflu. Unde oare e sora de serviciu, totusi... Ma indrept inevitabil inapoi spre hol in cealalta directie, pentru a vedea unde duce, aici, ajung intr-o sala de asteptare, sau cel putin asa pare, cu tavanul din sticla, prin care se vede luna... ciudat, luna? totusi, afara e intuneric, n-ar trebui sa fie ceva mai... in fine, nu conteaza, si aici gol, dar vad undeva in spate, o banca si langa ea, o usa cu inscriptia "Neuro" pe ea. Simt o usoara apasare in zona inimii, incep sa aud un sunet... sssssss.... sssssss... in fundal, desi nu vad sursa, pasesc incet, cu o oarecare teama spre usa care, fara vre-un motiv clar, imi da fiori, am inceput sa transpir, genunchii mi se inmoaie, ce naiba, am mai fost aici? ce s-a petrecut aici, trebuie sa aflu.
am impresia ca el e cel care... fii serios, n-are cum, cine l-a adus, cum adica nu stii, doar n-a venit s..... s.......ssssssssss... ssssss suna-l, nu conteaza ca doarme... suna-l...
Intr-un haos de sunete si batai ale inimii, imi simt respiratia grea, ma misc, din ce in ce mai greu, ma simt slabit, am nevoie... dar nu.. trebuie sa aflu, deschid usa, inauntru... doar o masa, pe ea, un dosar, gol se pare, un plic, sa vedem, cateva poze, un pustan, tinerel dupa cum se pare, intr-una din poze e pe malul unui rau, pe iarba, cu... presupun niste amici, in a doua, in fata unei cladiri de lux, impreuna cu un domn mai in varsta, cu mustata, urmatoarea... nu, n-are cum... stiu poza asta, pulsul incepe sa creasca, simt inima cum incepe sa bata din ce in ce mai tare, respir si mai greu, poza asta.. n-are cum sa fie adevarata, eram acolo, nu... n-are cum, eram acolo, stiu sigur, eu am facut poza? ce fel de... om... NU!, arunc pozele pe jos... nu aveam cum, nu sunt asa ceva, stiu eu, nu.... pun mana pe oglinda mica, o ridic, ma uit, simt un fior rece pe sira spinarii..... nu... aud usa in spatele meu cum se inchide..... imi pierd respiratia.... und.....
aduceti-l, de urgenta, acum, sau il pierdem... cine l-a gasit... ssssssssss...sss.ssss... cred ca...
?
Sunt intr-o camera... cum am ajuns aici, parca eram... tu cine esti? -Eu? Mai degraba, cine esti tu... -Nu stiu, m-am trezit aici in... acest... spital sau ce o fi, nici nu stiu unde sunt acum, ce caut aici... -Hehe, nu-ti aduci aminte nu? -Nu. -Nu-i nimic, nu mai conteaza acum, ai avut destul timp aici, acum e randul meu, ti-ai permis sa ma ignori multa vreme, te-am lasat sa te "joci"... -Despre ce vorbesti? Nu inteleg, unde pleci, stai...
se deschide o usa, il vad cum sta sa iasa, se uita inapoi la mine, pentru prima data ii vad fata... n-are cum, eu, el.. adica, noi... parca...
-Eu? Eu sunt Vlad... iar tu... nu mai esti...
De astazi voi incepe sa adaug cateva extrase din jurnalul meu vechi, ca o amintire a ce a fost, ce putea fi, ce n-a fost sa fie, ce am ajuns, dar in special, cine sunt..
VIATA
Candva, acum mult timp, acum multa vreme, aveam asteptari, dorinte, preferinte, principii, sperante, dar mai ales... o viata.
Intrebare: cat dureaza ca viata unui om sa se schimbe din bine in rau, din normal in anormal, din fericire in tristete?
Rapuns: o clipa
Intrebare: cat dureaza ca sa fii in stare sa realizezi asta?
Raspuns: o viata
Pentru mine a fost o amiaza acum aproape patru ani in care m-am trezit, incet, am deschis usa camerei mele iar unul dintre cei mai buni prieteni statea in prag, in lacrimi... "Vlad, in dimineata asta, tatal tau a incetat din viata"...
Toate asteptarile, dorintele, preferintele, principiile, sperantele dar mai ales viata... au disparut. Am pierdut toate ideile care ma defineau, modul in care imi traiam viata si modul in care vedeam persoanele din jurul meu s-a schimbat, pentru totdeauna ceva mai intunecat, ceva mai ascuns, ceva mai neclar si ceva mai trist. S-au intamplat multe de atunci, de la a respira aerul cotidian pana la zile de nastere, petreceri, liceu, facultate, sesiuni, accidente, probleme, solutii, intrebari, raspunsuri, curse de masini, design, filme, colegi, amici, prieteni, prietene, dragoste, ura, ignoranta, durere, minciuna si asa mai departe...
Lucrul care insa le uneste pe toate este reprezentat de ceea ce doresc, ceea ce sunt si cine sunt...
Mi-am dat seama, ca nu stiu ce vreau, nu stiu ce reprezint si nu stiu cine sunt, ma las sedus de multumiri trecatoare de o zi, o saptamana, o luna, o perioada doar pentru a simti un minim de bucurie de implinire sau de adevar. Niciodata n-am fost multumit cu statutul de "normal" pentru ca niciodata n-am fost atat de banal, atat de simplu, tot ce am facut in viata mea a trebuit sa fie extraordinar, a trebuit sa fi special si iesit din comun, chiar daca uneori nu si pozitiv, dar pana acum 4 ani, la fel de sigur, am facut prea multe sacrificii, prea multe delasari si compromisuri pentru a face pe toata lumea fericita, mai putin pe mine.
De atunci, de la acel moment tragic am hotarat ca o schimbare era necesara, oare insa... omul care am devenit, persoana pe care o reprezint acum, ma pot identifica... cu ea? Cred ca nu, pentru ca nu sunt multumit.. nu sunt multumit de faptul ca ma multumesc cu un statut de care n-as fi fost niciodata multumit asa cum ma cunosc eu ca eram, asa cum gandeam asa cum simteam.. ca sunt, odata.. candva.. demult.
Traim intr-o lume a oamenilor rai, a oamenilor naivi, a oamenilor parsivi si mai ales o lume a oamenilor ignoranti, in fiecare zi vad noi exemple de la pustiul de 14 ani care posteaza pe un forum, care nu cunoaste gramatica limbii romane pe care eu.. si defapt generatia mea o cunosteam in clasa intai. Si defapt nu asta e problema, problema e ca nu-i pasa, e multumit de el asa cum e pentru ca se descurca.. acum, pana la colegii de scoala, echipa, grupa, gasca, care sunt multumiti si te accepta atata timp cat au ceva de castigat, cat timp stiu ca pot apela la talentul tau cel mai dezvoltat pentru a isi satisface o nevoie.
Dece oamenii nu au incredere? Dece oamenii profita de aceasta incredere. Refuz sa cred ca sunt singurul care crede in ceea ce face, care pune pasiune in tot ce face atunci cand poate, oamenii nu vor, oamenii nu pot, de ce? Dece avem nevoie de show-uri de televiziune unde mai fals este zambetul de pe fata prezentatorilor decat insusi decorul pentru a simti ceva, pentru a plange, pentru a ne bucura? Dece avem nevoie sa fim mintiti pentru a ne simti bine? Atata timp cat nu cunosti, nu te afecteaza, nu-i asa? NU! Nu e asa.
Relatia moderna se bazeaza pe el, ea, putina dragoste, niste sex, imbracaminte, statut social, minciuni cu carul si un nivel destul de jos al ignorantei intre cei doi, cat sa reprezinte o relatie, nu doua persoane. O persoana prefera sa aiba prejudecati, sa fie multumita cu ceea ce sustine chiar daca nu e sigura pe ea insusi, dar la capatul zilei doarme linistita ca si-a impus punctul de vedere. E oare cu adevarat mai placut sa distrugi decat sa construiesti? sa ranesti decat sa vindeci? sa fii fericit stiind ca traiesti o minciuna decat sa fii trist dar multumit?
Daca ai ajuns aici, oricine ai fi, daca inca mai citesti inseamna ca simti ceva, inseamna ca stii ca nu totul e in regula, inseamna ca nu esti hotarat(a) sa te conformezi la modernul, te nasti, consumi, mori... si iti multumesc sincer pentru ca o faci, poate nu ne cunoastem, poate nu ne vom cunoaste niciodata cu adevarat, dar reprezinti mai mult pentru tine si pentru lumea asta decat o fac si o vor face tot restul persoanelor care se imbraca asa cum vad la televizor, gandesc asa cum vor altii si se comporta precum cred ca se asteapta lumea de la ei sa se comporte.
Ca o nota de final, vreau sa mentionez ca atata timp cat exista o persoana care crede in ceva mai mult decat simpla noastra viata, ideea va ramane in viata, daca vor fi doua, va fi de doua ori mai usor de a convinge lumea de asta.
Pana atunci, raman eu. Vlad. ceau