iAM8

Episodul trei aduce memorii de acum mai bine de patru ani, cu un iz artistic..

FORMULA FERICIRII

Fericire... un cuvant prea mic si nesemnificativ pentru suma senzatiilor, trairilor si sentimentelor care defapt se ascund in spatele lui... sau.. al ei...

Episodul de azi este dedicat aproape in totalitate... fericirii...

Am cautat, poate intreaga mea viata, ceva care sa-mi dea un rost, in mai multe moduri, in modurile in care am stiut eu sa caut... si pot sa spun ca am gasit diverse tipuri de fericire (pentru toate gusturile) si satisfactie in aproape orice loc in care am cautat, fie el fizic sau spiritual.

Candva, credeam ca fericirea e in bratele parintilor mei, in timp ce mergeam cu chinuita inspre gradinita dar in secret bucurandu-ma ca defapt dupamasa ma voi intoarce la ei.. Mai apoi, am crezut ca fericirea inseamna sa fii bagat in seama de fiinta perfecta, sa-ti acorde o secunda din timpul ei pretios si sa iti zambeasca, indiferent ca inca eram in clasa a doua, dar poate exact din acel motiv, cand pretioasa poza cu ea mi-a fost daruita drept cadou de ziua mea, totul s-a schimbat... eram... indraznesc sa zic... fericit?

Timpul a trecut, am vazut fericirea scapandu-mi printre degete din cauza timiditatii si.. a bunului simt cred, poate lectia cea mai importanta pe care am invatato este ca indiferent de cat ai de pierdut aparent si / sau cat doare.. trebuie sa ramai un om de onoare, fara varsta si fara prejudecati (asa cum voi fi aflat multi ani mai tarziu ca sacrificiul va fi fost imens).

Ajuns la o varsta ceva mai "barbateasca" fericirea a prins forma unei persoane foarte dragi mie, si a gesturilor ei. Bunica... si anume mandria cu care vorbea in piata cand se strangea cu "gasca" sa se laude cu nepotul ei, crescut falnic prunc  de morosan adevarat, respectuos cu toti mai putin cu temele de la matematica... insa totusi mandria familiei in toate cele pentru orice reusita... "ai implinit 8 ani... acum esti barbat..."

Izbit de pubertate, fericirea n-a constat se pare in descoperirea "misterelor" vietii, ci mai degraba in reunirea familiei, si implicit venirea mea la Bucuresti unde nimic nu mai conta inafara de a deveni cineva, poate visul meu, poate visul parintilor mei, insa in orice caz inceputul unui drum lung, la finalul caruia sper sa nu ajung prea curand..

Tineretea imi ia si imi ofera multe satisfactii dar si multe tristeturi (daca asa se scrie)... insa la un moment dat a capatat forma unei mingi de baschet, pusa in mana mea de catre antrenorul unei renumite echipe de baschet. La fel de timid ca intotdeauna, dar parca usor cucerit de mirajul sportului, am inceput o aventura extraordinara care avea ani de zile mai tarziu, sa imi dicteze viata, sperantele si dorintele, una cate una.. catre maretie.. mare greseala... sau nu?

Perioada liceului, a reprezentat ceva frumos, diferit de experientele mele anterioare din punct de vedere social. A reprezentat fericirea celui respectat, invidiat, adorat, urat, inteles, neinteles, dorit, uitat, regasit si dece nu.. admirat. Cu toata rautatea zilelor noastre, am reusit sa vad fericirea... si anume faptul ca primeam o educatie (uneori fara dorinta mea, de o lene imperiala) si in acelasi timp aveam trairi noi, care sa ma pregateasca pentru... ceea ce credeam atunci, ca va fi maturitatea...

Fericirea a disparut, cu putin timp inaintea pasului final, bacalaureatul, biletul catre "taramul promis" care avea sa ma scape de griji si sa ma "prezinte" oamenilor ca fiind o persoana capabila... a disparut, da... odata cu una din cele doua fiinte cele mai dragi mie in lumea asta.. si cerul s-a intunecat, cel putin in ochii mei si totul s-a prabusit in jurul meu, fara sa fiu macar intrebat, prevenit sau consultat...

Ocazional, fericirea ma saluta pe drum, in trecere, nimic special, nimic asa cum era odinioara, fara forma, fara stare existentiala, lipsita total de rost... venea si trecea. Minutele se transformau in ore, orele in zile, zilele in saptamani, saptamanile in luni si lunile... in ani... 3 ani mai exact..

Poate pentru ca o parasisem, poate pentru ca fusesem neglijent cu ea in trecut, fericirea a hotarat sa se razbune pe mine si sa-mi dea o lectie ce nu o voi uita curand. S-a aratat in persoana unei domnisoare, total nepotrivita pentru mine din spusele altora dar oarecum pe placul meu...

Si a fost bine, si mai putin bine, dar ce conta? Fericirea era iarasi cu mine, ma simteam in largul meu, indiferent ca ar fi fost o minciuna sau nu, eram fericit. Si asa, fericirea odata ajunsa la scopul ei, si-a luat adio in cel mai urat mod posibil... fara nici un cuvant, ba chiar s-a deranjat sa ma umileasca pentru tot ce am facut... sau nu... in viata...

Si uite asa, a mai trecut o vreme, alti ani peste mine, peste toti, iar o noua etapa de crestere si completare spirituala ma cuprinde, intrebandu-ma daca exista fericirea cu adevarat... daca e numai o creatie a mea cu care sa ma mint o vreme pentru a trece peste ceva.

Intrebandu-ma daca exista ceva ce fac, sau nu fac, care stimuleaza aparitia fericirii, care sa aduca ploaia pe cer atunci cand am nevoie de ea, sau care sa imi dea inspiratia sa vorbesc cum si ce trebuie atunci cand momentul o cere si cu cine o cere.

Per total, sunt curios daca exista o formula a fericirii, niste necunoscute puse intr-o ecuatie care, odata rezolvata, iti ofera ceva.. ceva care folosit corect iti aduce fericirea, iti da tot ce ai nevoie pentru a-ti creea drumul prin viata, mai departe.. catre.. cine trebuie defapt sa devii.

In final, un mesaj pentru fericire: mi-e dor de tine, ai fost alaturi de mine de la inceput si ai venit intotdeauna atunci cand ma asteptam cel mai putin dar aveam cea mai multa nevoie, indiferent ca esti o persoana, un gest, o reusita sau orice altceva, sa stii ca mi-e dor de tine si ca-mi pare rau pentru raul pe care ti l-am facut atunci cand n-am mai crezut ca existi si ca te astept candva sa bem o cafea, pe varful unui munte sau la marginea unui lac, in mintea mea sau in visele tale, un moment... sau o viata.