iAM8

I can see what you can not, vision milky then eyes rot,
When you turn, they will be gone, whispering their hidden song.
Then you see what can not be, shadows move where light should be,
Out of darkness, out of mind, cast down into the halls of the blind.
Forever here is where you'll stay, for all your sins you will pay,
I give way to show your fate, symbols written on your slate,
Who am I you ask, and what is my task?
I am what you fear most, forever chanting the lost,
Welcome to hell young one, if hate was your game, then you have won...

8

I am afflicted.

It's been such a long time since my last entry in this.. journal.. of sorts, so much pain, so much excitement, destroy to create, tear down to build up, and it will never stop, will it?

Seconds have passed over me like years, ages of unknown delirium going from good to bad to worse to better to disastrous to.. you name it, I've been it, like a prisoner of my own mind, in a place with no doors, no locks, but also, no means of escape.

I am afflicted.

And i don't know if this curse will last forever or just until the end of eternity, it's slowly taken away from me until there doesn't seem much left to take, eating away at my sanity and my hopes like a virus. I've never been completely sane, never seen the world with the same eyes as everyone else, never experienced everything they way it should be, but it made me unique, it gave me purpose, it gave me character, now... it's all gone, afflicted. What was once left of my sanity, is no more, i have forsaken the last bastion of my mind's sanctum and banished everything i had left so that i would suffer alone, this is no place for any other person to be, it's a dangerous place, full of mind-games and chaos agents.

I am.. afflicted.

Though broken, i hold on at the very edge of sanity, questioning if this is what is meant to happen to me, taken from a glory beyond what anyone else can imagine to grasping for health in the night's bane, breathing heavily just thinking about it. It's not gone, not all of it, but it's sure damn close, and i fear that the question isn't if I'll ever get out alive, but rather, when... will it take me completely? People tell me that there have been many in my situation, that i am in no way a special case, well, Mr. People, i can tell you, i am a very special case, in fact, the only one of my kind. Emotions and feelings rush my body and soul every time i dare to believe in hope for myself, i was warned, that they would come and go like the summer winds, a second here, the next, like they never were, i paid heed, but nothing could prepare me for what was next...

I.. am.. afflicted...

Soul refuge from my fate was set into the virtual world, a place that once, was held in high regard, dexterity, adventure, peril, they were all there to entertain me once.. now.. they are here as life support on my "dying bed". Time and time again, i made a stand, each more powerful than the last, but somehow, it wasn't enough, it's still there, eating away at me, it won't go away, and right now, I'm not sure if it will ever.. This process was not easy, IS not easy, it's taken away most of my friends, my loved one, well, the remainder of what i once saw as "loved one", it's given me nightmares in broad daylight, not left me alone for days at a time, hurt me in ways, most people will never understand and most of all, it's made me question my sanity. However.. it has brought some light into my life, people that i didn't know existed, rose up to hold my hands and raise me from my knees when all seemed lost. Right now it's unsure, i think it waits for my action, to see if i am strong enough to fight it, maybe, maybe not, but not knowing the answer is sometimes more dreadful than just giving in, and giving up.

My disease.

I am ill, most people have never heard of my illness, it's not in any medical book or registry, it will show no side effects outside of my mind, it will never expose itself, but it's there, i am ill. Why? I don't know, and maybe i don't even want to know, what could i have done so bad, what could my ancestors have done, my family, what could have happened so bad that i had to be left all alone in this damned world, what point is there to prove?.

It's been years now since my dad passed away, and months since my mom joined him, taking with her the last of my faith in this world and in it's righteousness. There is help, mild but it's there, without it, i wouldn't even have made it until today, but it will not last forever, nothing ever does, people forget, people forget... people... forget

I will never forget.

I have hurt, as much as i am hurting, but if i am ever going to get out of this, i will have to do it standing up, on my own too feet, screaming in the face of this world, mocking it, "IS THIS ALL?, IS THIS ALL YOU COULD MUSTER? I AM STILL HERE YOU BITCH, I AM.. STILL.. HERE!!!". Collateral damage, i guess, is always present in a war as epic as mine.

I.. am.. afflicted...

And i still don't know if it will claim my life, my soul.. or not, but im still here, decaying, hurting, but im still here...

8

In momentele grele, fiecare dintre noi are nevoie de cineva, care sa ne certe, sa ne ierte, sa ne respecte, sa ne sarute, sa ne inebuneasca, sa tipe la noi, sa ne imbratiseze sau sa ne trezeasca la viata.

Atat de putini dintre noi au ocazia sa "detina" asa ceva, incat simpla stiinta a existentei unei asemenea persoane, chiar daca nu o avem, ne intristeaza, arareori motiveaza.

Un prieten..

Un prieten oarecare nu te-a vazut niciodata plangand.
Un prieten adevarat are umerii umezi datorita lacrimilor tale.

Un prieten oarecare nu cunoaste numele parintilor tai.
Un prieten adevarat are numerele tale de telefon in agenda lui.

Un prieten oarecare aduce o sticla de sampanie la sarbatoarea ta.
Un prieten adevarat ajunge mai devreme pentru a te ajuta la bucatarie si ramane pana tarziu ca sa te ajute la curatenie.

Un prieten oarecare uraste cand il chemi dupa ce s-a culcat.
Un prieten adevarat te intreaba de ce ai intarziat asa de mult in a-l suna la telefon.

Un prieten oarecare incearca sa vorbeasca cu tine despre problemele tale.
Un prieten adevarat incearca sa te ajute in problemele tale.

Un prieten oarecare isi imagineaza viata ta romantica.
Un prieten adevarat stie care este realitatea vietii tale.

Un prieten oarecare, cand te viziteaza, actioneaza ca un invitat.
Un prieten adevarat deschide frigiderul si ia ceea ce are nevoie.

Un prieten oarecare gandeste ca prietenia s-a terminat dupa o discutie aprinsa.
Un prieten adevarat stie ca nu exista prietenie fara lupta.

Un prieten oarecare spera ca intotdeauna esti acolo pentru el sau ea
Un prieten adevarat va fi intotdeauna acolo pentru tine.

Putini dintre noi ne putem mandri ca implimim toate aceste "cerinte" si chiar mai putini le consideram coerente. Eu nu sunt nici pe departe cel mai bun prieten din lume, n-am fost si nu stiu daca voi fi, insa am incercat.. si sper in continuare ca nu sunt singurul.

8

Vacanta. Asa cum a fost definita ea, de catre un amic. Aceasta e vacanta mea. Cat de ciudat poate fi interpretata, poate cea mai neagra perioada din viata unui om? Se pare ca niciodata destul de ciudat pentru a nu mai fi surprins.

Te astepti ca om, la ce e mai rau, cand te trezesti parca dintr-un vis, in mijlocul casei tale, cazut in genunchi, plangand ca un copil, simtind cum inima bate din ce in ce mai incet, si nu mai poti sa respiri, asteptand sa se termine totul. Evident, senzatia, poate sa varieze de la om la om, in functie de relatia fiecaruia cu mediul inconjurator, cu familia, prietenii si ultimativ cu el insusi. Unii oameni infrunta cu stoicism o veste proasta, foarte proasta, altii sunt pur si simplu dezarmati, altii o vad ca o provocare sau ca o misiune esuata.

Eu, am luato ca o intrebare. Cine sunt defapt, si ce caut eu aici, intre voi.

Primul moment, este pur si simplu o furtuna de senzatii si sentimente care mai de care mai puternice. Cand realizezi ca esti singur pe lume, si ca indiferent de cati oameni ti-ar spune ca nu esti un caz special ca sunt altii in situatii mai grele, cu probleme mai serioase, toti sunt niste prosti, si nu vor sti niciodata defapt cat de SPECIAL esti, si cat de greu iti este, nu sa te adaptezi sistemului, nu sa treci peste probleme, sau sa le rezolvi, ci sa fii tu, pe parcursul intregului proces.

Nu multi ar intelege, ce inseamna, sa pierzi pe cineva care aducea, in felul ei, soarele in fiecare dimineata in fata geamului. De multe ori fara sa inspire ceva special, facea totul sa se miste de la sine, intregul univers sa aiba logica, fiecare intamplare, fie ea necaz sau bucurie, sa isi gaseasca locul in suflet si in viata asa incat sa insemne ceva.

Cel mai mult, simt ca am pierdut un prieten, poate cel mai bun. Acea persoana care stia cand sa spuna da, sau de cele mai multe ori nu, experimentelor mele sociale si nu numai. Am pierdut, nu persoana care spala hainele, facea de mancare, ma ajuta sa inteleg despre viata, ci ultimul scut care ma apara de lumea de afara, care imi oferea linistea sufleteasca pentru a gandi ce vreau sa fac cu viata mea, iar acum s-a dus.

Nu i-am spus niciodata cat de mult o iubesc, stiam ca stie, cu toate prostiile pe care le-am facut n-a fost o zi, sa nu simta, sunt sigur, cat de mult insemna pentru mine.. Mama. Sunt trist pentru mine, ca nu o voi avea aici, dar sunt fericit pentru ea, ca dupa cativa ani, a revenit in bratele tatalui meu, acolo sus, impreuna, in sfarsit.

A luat multe lucruri cu ea, in principal, tot ceea ce a insemnat pentru o lume intreaga, o perpetua sursa de inspiratie si iubire, chiar si pentru cei ce au uitat ce inseamna asta, dar a lasat aici un lucru, ce este poate mai important decat orice altceva, darul sufletului. Ceva pe care lumea noastra, il pierde, in fiecare zi, cu fiecare om care uita ce inseamna sa fii om.

Poate cea mai importanta lectie, care mi-a ramas sa o invat, este increderea. In mine si in cei din jur. Sunt multe de zis si despre asta insa, poate alta data. Ceea ce insa stiu acum, este ca am primit un cadou, in urma mamei mele, un cadou pentru care trebuie intradevar sa muncesc, dar in egala masura, reprezinta si un test, care sa dovedeasca, daca merit acest dar divin.

Ce este acest dar?

..un inger.

8

Am scris si rescris acest text de o suta de ori in mintea mea. Am descoperit zi de zi ceva ce merita relatat, ceva ce merita spus, expus, vazut, impartit cu cei din jur, dar de fiecare data energia, poate curajul, s-au terminat inainte de acel click pe "submit".

Am "supravietuit" atatea experiente in scurta mea viata, bune, rele, de tot felul, insa, parca niciuna ca aceasta pe care o traiesc acum. Se uita la mine in oglinda, ma priveste noaptea cand dorm, o simt ziua in jurul meu, oriunde as fi, acasa, la munca, indiferent. O stare profunda de nesiguranta care prefateaza furtuna. Parca niciodata nu m-am asteptat la asa ceva, precum ce urmeaza acum, sunt atatea lucruri de facut, atat de putin timp, atat de putine resurse. Dar mai ales, de data asta, nu mai este nimeni acolo sa ma ajute.

De cand ma stiu, intotdeauna, intr-un fel sau altul, am avut pe cineva sa ma ajute, atunci cand am avut nevoie, familia, prietenii (pe vremea cand mai aveam asa ceva), cunostinte, sau oameni care, pur si simplu au facuto, fara sa-si dea seama. Printr-o conjunctura sau alta, rezolvam, ce era de rezolvat, reveneam pe linia de plutire, iar asta m-a motivat sa ajut mai departe, sa ofer. Aici insa, lucrurile iau o turnura, bizara.. nu, dar inedita, pentru mine. Punctul in care trebuie sa stau "pe picioarele mele" si nu numai. Totul in jurul meu, se prabuseste, pana la a pierde tot ce imi este mai drag. Locul meu in lume, se pierde, incet, lumea incepe sa uite, sa nu ii mai pese, de cine a fost candva.. de cine am fost candva.

Traim, evident, intr-o lume cat se poate de reala, in care oamenii muncesc, produc, cresc, din toate punctele de vedere, iar in fond, dece te-ar ajuta cineva, dece ar oferi din ceea ce a acumulat, pentru simplul motiv ca ai nevoie. O lectie brutala, pe care am refuzat sa o accept. Am folosit toate "favorurile" dobandite prin munca si efort personal, pentru a ajuta alti oameni, o chestie genetica ar spune cei ce au apucat sa-mi cunoasca familia. Cu ce am ramas? nimic, aproape nimic. Regrete? poate, dar numai pentru ca nu stiu ce ma asteapta "dincolo", atat.

Intreaga mea lume, este aproape de sfarsit, poate nu atat de dramatic cum suna, dar un sfarsit numaidecat. Oamenii pe care i-am cunoscut, anturajul pe care l-am faurit, din nimic, oameni din jurul meu care au gasit alaturi de mine sau in urma mea, un rost, un scop, in viata, ani si ani de munca de convingere pentru a arata tuturor ca merita sa faci bine pentru cei apropiati si nu numai, toate sunt pe cale sa dispara, motivul? Cat se poate de.. simplu. Omenia

In fata acestui vid care se apropie, oricine ar pleda, "vezi? ti-am spus intotdeauna, fa pentru tine, acumuleaza, nu te interesa de ceilalti, scoate cat poti, tie sa-ti fie bine" si probabil majoritatea oamenilor ar fi de acord, insa cate simboluri am pierdut pentru aceasta cauza? cati oameni au murit, au disparut dar au ramas in istorie pentru ceea ce au insemnat. Multi. Ce diferenta ar face un necunoscut ca mine? poate niciuna, poate toata diferenta. Incet incet, ignoranta problemelor personale si lipsa atentiei sau a respectului de sine, s-a aratat, la fiecare membru din familia mea, tatal meu, iar recent, mama mea si la mine. Sanatatea noastra, sau mai degraba lipsa intretinerii ei, incepe sa-si spuna cuvantul.

Ce e de facut? O ultima incercare de a invinge sistemul? O resemnare prin acceptarea unor reguli pe care niciodata nu le-am acceptat? Intrarea intr-un sistem stupid? Vom incheia prezenta noastra aici cu un zambet pe fata? Va fi mai bine, traind, dar traind intr-o minciuna? Poate. Dar asta nu se va intampla. "Mai bine sa mori in picioare decat sa traiesti in genunchi" parca asa era.. nu?

Dezamagitor este, poate, este ca indiferent cine citeste aceste randuri, i se va parea ca o poveste, o dramatizare a realului sau pur si simplu nu-i va pasa, sau.. poate nimeni nu va citi aceste randuri. Lumea vrea sa traiasca in "realitate" nu doreste idealism, nu doreste romantism, nu doreste imaginatie, cu toate ca acestea sunt principiile pe care omenirea a ajuns intr-o postura in care sa-si permita sa-si bata joc de ea fara sa dispara intr-o singura zi. Pilonii fundatiei societatii umane se erodeaza, incet dar sigur, indiferent ce s-ar intampla, unii vor lupta pentru bine, dar majoritatea vor lupta pentru ei insusi, sau vor ignora. Medicii plang ca nu au salarii europene, dar nimeni nu arata ca serviciile lor sunt mult sub standardele europene. Profesorii plang ca nu le sunt majorate salariile, pentru ce? pentru ca suporta cate o ora o clasa de 10-15-20-30 de elevi care asculta mp3-uri si se injura intre ei? Exemple mai sunt, cu timpul e mai greu.

O ultima runda se lasa asteptata, in acest joc al vietii, pentru mine, prelungirile, runda in care reusesc sau nu sa strang destula forta sa lupt, sa trag mai departe dupa mine tot ceea ce am muncit sa obtin, si sa si reusesc. Daca nu..

al vostru

8