iAM8

I hate the way you talk to me,
and the way you cut your hair.

I hate the way you play my game,
I hate it when you stare.

I hate your small dumb sneaker shoes,
and the way you read my mind.

I hate you so much it makes me sick,
it even makes me rhyme.

I hate the way you're always right,
I hate it when you lie.

I hate it when you make me laugh,
even worse when you make me cry.

I hate it when you're not around,
and the fact that you hardly call.

But mostly i hate the way i don't hate you,
not even close,
not even a little bit,
not even at all.

Ce poate sa creeze mintea umana?

Suntem cu totii constienti de perversitatea, bolnaviciunea si inevitabil malevolenta mintii umane si ce poate construi ea. Faimoasa fraza "am creat un monstru" este mult mai reala decat isi imagineaza lumea.

In urma cu cativa ani, in incercarea de a scapa de cativa pitici de pe creier, dezvoltati datorita seriei aparent interminabile de intamplari negative prin care treceam, inceputa cu decesul tatalui meu cu ceva timp inainte de momentul respectiv, am reusit sa-mi dezvolt, nu o a doua personalitate ci poate o imagine asupra binelui si raului din mine. Intotdeauna am fost fascinat de mintea umana, de psihologia umana si de a o manipula, norocul lumii, nu cu scopuri rele, mai degraba, autocontrolul fiind tinta.

Sa revenim la.. subiect. In saptamana cu pricina, am inceput sa sap in trecut, la momentul in care am ajuns in Bucuresti (eu sunt originar din Baia-Mare) si sub ce circumstante s-a petrecut asta. Unde am gresit, ce am facut bine, dece asa? si la viata pe care o aveam inainte sa ajung aici, dar mai ales la cum m-a schimbat venirea. Tin minte si acum parca, tricicleta rosie intr-o poza pe jumatate stearsa de praful timpului, culorile usor albite mai apoi ingalbenite, dar ma tin minte si pe mine acolo, si pe mama. Mai apoi vin prietenii din curtea blocului, episodul cu bicicleta (nu, nu e cu substrat, n-am scris nicaieri despre el, e pentru mine) sau.. Simina.

Am hotarat ca trebuia sa ma intorc la acele momente, la puritatea lor, la modul in care ma simteam, la cine eram, inainte sa ajung aici, si sa fiu pervertit de rautatea, minciuna, ura, dispretul, ignoranta acestui loc. Poate ca eram prea subiectiv insa nu-mi pasa, ma saturasem sa fiu carpa tuturor, din persoana care ii ajuta pe toti cu mare placere, prezent cu un "DA" hotarat la fiecare cerere ajunsesem sa fiu "ala care le face pe toate" fara sa mai simt vreo placere. Am acordat un ragaz de sapte zile de pregatire momentului asa zis, timp pe care l-am petrecut mai mult in meditatie decat orice altceva, pentru ca nu stiam daca urma sfarsitul sau inceputul.

Cu fiecare zi pe care o "pierdeam" simteam cum putin din mine dispare, amintiri, sentimente, relatii, prieteni, evenimente.. dispareau una cate una din persoana pe care o construisem dupa venirea aici. Eram intr-un asemenea hal de nefericit in legatura cu cine eram incat.. era posibil orice.

Nu mai tin minte ultima zi, ultimele ore, a fost cel mai greu lucru de facut eu pentru mine, cu mine, mie. Tot ce tin minte este ca m-am trezit undeva spre dimineata, desi inca nu era soare afara, respiram puternic si aveam o stare de fericire din abundenta, fara sa tin minte absolut nimic din ce se petrecuse anterior.. zile, saptamani, chiar ani. Si pentru cei mai carcotasi, nu, nu m-am drogat niciodata, nici n-am de gand, psihicul este mai puternic decat orice drog, sunt convins.

Pe moment, totul mergea bine, desi traiam cu frica.. ce s-ar intampla daca amintirile ar reveni, daca mi-as aduce aminte de ceea ce devenisem si nu vroiam sa mai cunosc. Asa ca, odata, in drumul meu spre casa de la munca, undeva in ceafa mea, pe la nu mai mult de un metru de mine, in aer, a aparut "el".. sau, ea, sau.. ce-o fi, nu stiu, cert e ca era acolo. O forma perfecta, cu aripile unui inger, fara fata sau nume, pur si simplu o prezenta. Aproape imediat mi-am dat seama ce era.. constiinta mea, nervii mei, sentimentele mele, si in functie de ele, aceasta.. entitate, isi schimba culoarea, intre alb si negru.

Unii oameni ar spune ca am inebunit, ca sunt sarit de pe fix, poate ca sunt, poate, dar pana la proba contrarie, raman cu viziunea mea.. diferita, asupra lumii.

O vreme, a ramas cu mine, aproape pretutindeni, aveam nevoie de "ea", entitatea, imediat ce faceam ceva ce simteam ca nu e normal sau corect, se inchidea putin la culoare. Apoi n-am mai avut nevoie, am inceput sa-mi fac singur hotararile, din nou si sa revin asupra cautarii mele.. scopul. Recent insa, "ea" a reaparut intr-un exces de furie incredibil, cel putin pentru mine. Am ajuns sa ma comport exact asa cum imi imaginez ca ma comportam inainte de.. acel moment. Sunt aproape convins, dar nu total pentru ca nu-mi mai aduc aminte cum era inainte si poate mai bine asa. Am ramas blocat, intristat si iritat, de cata ura exista in lume, mai multa decat ma asteptam, minciuni, dispret.. pentru ce?!? Doar pentru a face unui om rau? Minciunile altora mi-au afectat viata enorm, nu prin puterea lor si prin faptul ca eu le-am lasat sa evolueze in mai mult decat vorbe.

In aceasta seara... aceasta entitate.. acest.. valkyrie, e langa mine, si e mai intunecat ca oricand, sunt poate intr-unul dintre cele mai grele momente ale vietii mele, dar in acelasi timp cele mai simple de gestionat. Tot ceea ce trebuie sa fac, conform vocii ratiunii, este sa nu-mi mai pese, sa las lumea sa fie asa cum e ea, sa ma multumesc cu situatia, pot face asa ceva? VREAU?!? sa fac asa ceva? In mod normal as zice nu, pentru ca intotdeauna imi doresc mai mult, dar azi, voi zice da, pentru ca viata mea este mai importanta decat orice, pentru ca egoismul meu ma va proteja de a muri sufleteste pentru pacatele altora.

Dar mai ales, pentru ca altfel, totul a fost in van.

8

Poate m-am mintit atunci cand am crezut ca am controlul, cand am crezut ca tot ceea ce fac eu cu placere, fac bine, sau cel putin, nu rau. M-am inselat.

N-am avut niciodata curajul sa fiu destul de sincer cu mine, sa admit ca am o problema, sa fiu destul de puternic sa recunosc, nu in fata altcuiva, ci in fata mea, ca nu e bine ce fac. Aici nu ma refer la comportamentul cu cei din jur ci la structura dupa care ma iau cand judec sau ma judec. Totul s-a schimbat recent, cand cineva a fost mai sincer cu mine decat as fi fost eu. Si cel mai important lucru, fara interes.

Pentru mine a fost o perioada de extrema introspectie dar si de fina analiza a ceea ce se intampla in anturajul meu imediat si modul in care ceea ce spun, cum spun si cand spun ceva este afectat. Concluziile (pana acum) au fost dezarmante, dar in acelasi timp si foarte productive (sper). Am cunoscut totusi oameni noi, cu diverse proveniente sociale, de la clasa de jos, sa spunem, pana la snobi, de la oameni limitati din punct de vedere al moralitatii pana la oameni cu o psihologie extrem de bine pusa la punct, toate acestea ca o confirmare a concluziei venita in iarna, conform careia, reusisem performanta sa raman fara prieteni, in cel mai serios mod posibil.

Ideea ramane insa faptul ca ochii mei se deschid treptat, daca pot sa zic asa, am reusit sa refuz o relatie cu o fosta prietena, care isi dorea din nou, cu siguranta la fel de mult ca mine sa avem ceva impreuna si mi-a luat toata energia si tot efortul pentru a refuza, dece? nici eu nu stiu, dar un lucru e sigur, trebuie sa raman cu alegerea mea, daca nu din motive reale, cel putin pentru a-mi dovedi ca pot sa fiu loial unei decizii, indiferent ca e buna sau rea. Am avut inspiratia si curajul sa-mi confrunt una dintre obsesiile vietii (da, e o ea) sa ma uit la ea, sa astept o vorba, o privire, un gest, si da, au venit, iar, la fel de treptat cum mentionasem mai devreme ca mi se deschid ochii am inceput sa constat ca persoana respectiva este defapt, cu exceptia imaginii pe care o reprezinta, tot ceea ce nu-mi doresc de la cineva, minciuni, ura, nesimtire, snobism, falsitate, joaca sentimentelor si pentru ce? pentru ca poate, probabil ca suna rau, sau nesimtit, dar asta simt si in fiecare zi sunt din ce in ce mai sigur de ce simt.

O alta "reusita" daca pot sa zic asa, este ca am redat, fortat intradevar libertatea cuiva drag mie, foarte drag. Libertate aproape intre ghilimele spusa, deoarece in timp ce eu credeam si doream sa impart din cunostintele mele de viata si imaginea mea asupra lumii cu acea persoana, nu-mi dadeam seama cat rau ii fac, fortand permanent "nota" si insistand asupra unor lucruri care poate mie mi-au venit usor de inteles iar ei nu, la fel de usor de inteles cum ar fi pentru o alta persoana, unele lucruri care pentru mine nu vor face niciodata vre-un sens. N-a fost usor, defapt, a fost infernal de dureros si sunt sigur ca nu s-a terminat, dar trebuia facut.

Poate nu voi reusi sa concretizez asupra a ceea ce-mi doresc, poate voi ceda si nu voi avea forta sa incerc din nou, poate voi fi coplesit de ura, nebunie, iubire, minciuna, obsesie, da, e foarte probabil sa se intample acest lucru.

Insa..

Daca de data asta este diferit? Daca de data asta nu voi ceda si voi reusi sa imbin toate elementele acestui puzzle urias care este viata mea si sa creez un sens al ei. Scopul scuza mijloacele nu mai exista ca scuza, scopul este in sinea lui un mijloc al actiunilor mele, stiindul pe el, stiu cum sa reactionez.

Vreau sa ma indragostesc, vreau sa urasc, vreau sa simt rusine dar si fericire, bucuria pe care o simti cand vezi un apus clasic sau mirosul ierbii proaspat taiate, adrenalina alergarii la 6 dimineata prin parc, migrena de a doua zi dupa o noapte plina de... dece nu, bautura, muzica, distractie.. dar mai ales, prieteni, vreau sa ma cultivez, sa ies in oras, cu prieteni sau singur, la teatru, sa citesc o carte, mai multe carti, sa vizitez muzee, sa inteleg DECE, CUM, CAND, sa adorm fericit in cea mai stramba posibila pozitie pe fotoliu, sa racesc, sa ma insanatosesc sa simt cum cei din jurul meu imi sunt aproape, indiferent de ce zic sau fac eu, iar eu sa fiu aproape de ei, indiferent de ce zic sau fac ei..

vreau..

control..

8

Se discuta peste tot prin lume, la televizor, la radio, in ziare, intre oameni de diferite etnii, religii, apartenente politice, despre "cum a ajuns lumea in ziua de azi". Toti sunt infuriati, iritati, deranjati sau uluiti de modul in care se comporta oamenii intre ei, cum isi vorbesc unii altora, cum se uita, reactiile si gesturile lor..

Nu sunt deacord nici cu faptul ca oamenii au in codul genetic, un element al autodistrugerii sau al ceva care sa-l defineasca drept primitiv, folosindu-se numai de instinctele primare.. animalice, pentru a supravietui insa, in acelasi timp, nici nu pot spune ca prea multe lume s-a deranjat sa discrediteze teoria.

Se presupune ca in cercurile sociale selecte, aceste.. animalitati, sa le zicem (cu tot respectul fata de unele animale, care de multe ori se dovedesc a fi mai intelepte ca noi oamenii) nu exista, ei bine, din potriva, ele sunt doar diplomatizate, ignorate eventual sau chiar trecute cu vederea prin prisma anumitor interese comune.

Un fel de "vai draga, ce bine-ti sta cu fularul ala" (defapt arati absolut dezgustator), "vai fato, da nu-i asa? ce bine arat" (uite si la asta ce superficiala e, nici sa minta nu stie).. si aici o spirala infinita de prostie si incultura, lipsa de abilitati de socializare s.a.m.d. care ultimativ ajungem sa citim despre ea in paginile tabloidelor care exploateaza curiozitatea umana in cel mai murdar mod.

Ceea ce este defapt important si la ce vroiam sa ajung este faptul ca, nu ca as fi uluit intr-un mod special de ceea ce se intampla cat ca am ajuns sa vad trasaturi ale acestui comportament in prieteni de-ai mei, oameni pe care i-am introdus in anturajul meu cu mare drag si la care nu ma asteptam sa vad asa ceva.

Intrebarea fiind.. care e defapt latura care greseste, eu ca le permit o astfel de gandire (chiar daca e posibil sa fiu intr-o oarecare masura ipocrit) sau ca nu am curajul sa depasesc prietenia cu astfel de oameni..

(usor frustrat)

8

Codul genetic uman dicteaza dorinta de a ne dovedi? Oare? ne face sa vrem ceea ce aparent nu putem avea si in cele mai multe cazuri nu vom avea. Oricine ar putea incerca sa desfaca aceasta ecuatie in factori si sa caute sursa aparentei probleme, va ajunge cu siguranta sa inebuneasca.

Daca nu de dragul stiintei, atunci, cel putin de dragul meu, am incercat sa aflu unde sta problema si evident daca ea poate fi rezolvata, extirpata, sau macar inteleasa in asa fel incat sa intre in sistemul meu de logica fara de care nu pot trai.

Nu cred ca am cunoscut pana acum pe cineva care sa nu-si doreasca un lucru, obiect, persoana, etc. pe care nu-l pot avea, unii din orgoliu, altii pentru a dovedi ceva, alti din obsesie sau frica. Indiferent care fu motivatia, toate persoanele au dat dovada de aceasta slabiciune, foarte putini dintre ei avand convingerea si increderea pentru a reusi sa obtina ce si-au dorit. O fi vre-un secret? in legatura cu modul in care trebuie sa vorbesti cu cineva pentru a obtine un zambet, modul in care trebuie sa gandesti o tactica pentru a obtine un obiect sau tactica de abordare a vietii pentru a ajunge sa fii multumit de ea?

Probabil ca da, sau poate nu, poate nu e vorba de un secret ci o limita a intelegerii personale a ceea ce se intampla in jurul nostru, si evident capacitatea de a si intelege asta.

Dezamagirea mea, in legatura cu modul in care evolueaza, sau mai degraba involueaza civilizatia din jurul nostru nu mai e demult un secret pentru cei (putini) care au citit ce am scris pana acum, iar acest simt al nostru, al oamenilor care nu ne lasa sa traim fara ceea ce stim ca nu putem avea si ne face sa ne consumam in speranta obsesiva ca vom reusi pana la urma sa invingem soarta, nu ma face decat sa imi confirm statutul de om, cu bune si cu rele. A, da.. am scris in romana.. ce misto e viata, nu?

Pana la episodul urmator..

8